We are all one. A perspective on the need for cultural and political solidarity after Charlie Hebdo.

“I died as a mineral and became a plant, I died as a plant and rose to animal, I died as animal and I was Man.” Jalal ad-Din Rumi (1207-1273) [i]

“We must believe in the possibility of a fuller life, or in the possibility of progress to be able to progress at all.” William Du Bois (1868-1963) [ii]

The events that took place this month in Paris at the Charlie Hebdo newspaper have been devastating in many ways. They resulted in a tragic loss of life which is not acceptable in any way, as it is equally not acceptable what is happening in eastern Ukraine or in northern Nigeria, or in other parts of the world where extremism of all sorts takes root and affects the lives of millions of people. The events that took place in Paris have had a strong impact on the moral fabric of Western societies and have the potential of reigniting societal tensions and conflicts. It has increased violence between communities of all sorts and of different beliefs and it has again managed to create a new “Other” that politicians and the media have been keen to point the fingers at. If this continues it will be highly damaging to the idea of unity and can affect the progress made until now and future generations. In this sense, I would like to argue the following: the events in Paris should teach us, Europeans and people from all over the world, to be more emphatic and to show more solidarity with people of different gender, class, race, religions, political or sexual orientation. In other words, to enhance our cultural solidarity. It is the diversity of the European people and the strength of its culture that can tackle internally bred fanaticism of all sorts, be it political or religious based. I will reflect on this in the following paragraphs pointing to some of the re-occurring questions I had in the aftermath of the events.

Europe is a cultural construct and the European Union is based on both cultural and political foundations. We should understand that our differences strengthen our identity. Much of the way in which the media has portrayed things was misleading, drawing on a wave of sentimentalism which inherently led to demonizing some communities. Nowadays, in the social media world, news travel at the speed of light. But prejudices and biases can travel faster. As much as I was adhering to the Charlie Hebdo cause I found it difficult to say “Je suis Charlie”, not because I didn’t believe in what they stand for, but because I felt this would create a rift and lead to the development of labels such as “Us” and “Them”, which in this case, I think, exacerbates the problem and creates a politics of exclusion.[iii] This was pointed out by other authors immediately after the event. For instance, Cas Mudde argues in an Open Democracy piece during the 7th of January that “Too often Islam and Muslims are treated as foreign, either linked to immigration or to a foreign country/region. But the majority of Muslims in most European countries are citizens, born and raised in Europe.” [iv] 

I would go even further and not delineate between European Muslims and people of the same belief that are based throughout the world. Muslims are wrongly condemned as a community. They are some of the people that have endured horrific problems within and outside their own community. I will always remember the conversations that I had with Abud, an older colleague of mine from Sudan, with whom I worked in a kitchen dishwasher in a Dutch restaurant. There is no “Them” in this story but only “Us”. The “them” is only a handful of fanatics and a whole community should not be judged and labelled due to what 0.00001 % have committed. Even the previous statement I’ve made may be illogical because it assumes that the fanatics are part of the community and that there is a community A and a community B. In fact, we are all one, part of the same world. If political, economic and religious inspired ideas have divided us, they can also be the source of our re-connection. However, before that one element needs to be addressed.

Freedom of speech is a concept that needs further update. Voltaire advocated for an uncensored society and for challenging all types of authority.[v] Inevitably, all the discussions in the aftermath of the Paris killings lead to the idea of free speech. Freedom of speech has helped topple authoritarian regimes and injustice and has contributed to progress in many fields. As much as I am an adherent to this value, I am also an advocate of the idea that there should be a strong public debate about what is freedom of speech in contemporary society and when does it become something else.[vi] As much as intelligent and critical of everyone the Charlie Hebdo satire is, it may have been that the editors did not fully understand the cultural implications of their statements. This was much debated after the tragic events. I think that reflections on freedom of speech should not be dealt in an obtuse, one sided manner. For instance, I liked how the debate unfolded in some parts of the British media[vii], possibly because some of the views expressed were closer to mine.

In this respect, when freedom of speech creates problems within and between communities, that are not suffering from oppression, injustice or cultural discrimination, then a question mark should arise not only on the effects of freedom of speech on the latter three, but also about the elements themselves. In other words, if communities that seem democratic, equal and prosperous prove not to be inclusive, then some of the tenets of freedom of speech can be harmful. To be more concrete. Theoretically it may be that the concept of freedom of speech has not been updated in time as to reflect on the wider changes within European societies. By this, I mean that the European standards of the term need to be audited and improved alongside to the change within the society itself. I am not saying that freedom of speech should be cast aside or censored because it might offend other members of the community. What I argue is that the concept should not be used by only some members of the society at the expense of others. This often can lead to oppression, injustice or cultural discrimination.[viii] Freedom of speech should apply equally to every member of the society as long there are some cultural checks and balances in place and when the rule of law is respected. However, to my mind the root of the problem is possibly even deeper.

Tackle the hate at the core. La Haine[ix] is a well-known French movie that depicts the life of three young people, with an immigrant background, that live in riot-ridden Paris suburb. It speaks to many about the every-day life inequality in France, about racially and class abused youngsters, that can turn violent. The movie also shows that the destiny of each individual is subject to complex circumstances. I am not an expert on the situation in France and probably my French friends have a more in depth understanding of how things have evolved from in France since the 90’s. However, the events in Paris may show the failure of La Republique in many different respects. First, treating every individual as a French citizen is a flawed state logic because it entails that everyone, irrespective of background, will be similar to someone with strong French roots living in Bordeaux or Lyon. This of course can lead to a lack of integration and alienation and can create the basis for some lost souls to develop. In light of these issues, I could not stop asking myself the following questions: How a can a handful of fanatics develop such strong ideas? What are the conditions that drive them to cause violence in the first place? How is the State helping to integrate its young citizens and what is it doing to enhance inter- and intra-community dialogue and solidarity? These are some of the most fundamental questions that should be addressed by the French authorities, possibly with even more urgency than the enhancement of anti-terror laws.

Second, politicians should glue communities together and not contribute to further dividing them. The statements made by figures like Le Pen after the events shows how dangerous opportunistic political discourses can be. The fact that a handful of World leaders showed up for the “Solidarity march” may have been visible, although many pointed to the poor democracy and free speech CV’s of some of those present.[x] With all this, politicians should think deeper about what initiatives they can launch in order to tackle extremism and to ensure societal solidarity. From this point of view, the European Union, and especially the European Commission, should be a strong advocate of cultural solidarity and promote it through various actions and programmes. Provided that they can mobilize the communities themselves at the grass-root level, and not through what may be an inefficient top-down approach.

Third, although an overstatement, it seems to me that countries like the United Kingdom or Belgium are more open in promoting the diversity of each individual, irrespective of their political or religious beliefs. In the UK this came across well during the debates about the events. It’s not only a matter of “political correctness”, as some people would call it, but it’s really about a genuine connection between communities. It’s about respecting differences and minorities, and to allow them to prosper and develop alongside the mainstream parts of the society. Apart from tackling with hard issues such as authoritarian regimes or religious sourced violence, promoting cultural solidarity will probably be one of the key challenges of the 21st century.

Finally, there is a need for everyone, you and me, to act responsibly, deal with injustices, and challenge the mindset of people around you. As emphasized by a letter from Albert Einstein to William du Bois (philosopher and American civil rights activist that inspired Martin Luther King) one of the keys to fighting racism was to challenge inferiority sentiments.[xi] Therefore, address the apocalyptic advocates that live in your circles and challenge their views. I think that everyone has a duty to contribute to improve the connection between people and to reach out to all sides. That’s why Ahmed and Charlie we’re one, and cultural solidarity should be part of their legacy.

[i] The Philosophy Book, 2011, DK London, p. 86

[ii] The Philosophy Book, 2011, DK London, p. 234

[iii] http://rabble.ca/columnists/2015/01/false-debate-between-freedom-expression-and-religious-extremism

[iv] https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/cas-mudde/no-we-are-not-all-charlie-and-that%E2%80%99s-problem

[v] The Philosophy Book, 2011, DK London, p. 147

[vi] http://www.vox.com/2015/1/12/7518349/charlie-hebdo-racist

[vii] http://www.newstatesman.com/media-mole/2015/01/question-time-versus-newsnight-charlie-hebdo-how-get-it-right-and-very-very-wrong

[viii] http://www.washingtonpost.com/blogs/monkey-cage/wp/2015/01/14/terror-in-france-implications-for-muslim-integration/

[ix] https://www.youtube.com/watch?v=BFKkAeiUOmw

[x] http://www.independent.co.uk/voices/comment/the-paris-march-was-an-emotional-display-but-also-one-full-of-hypocrisy-9973675.html

[xi] http://www.brainpickings.org/2015/01/06/albert-einstein-w-e-b-du-bois-racism/

Despre Cotroceni – Scrisoare deschisă domnului preşedinte ales Klaus Iohannis

Stimate Domnule Preşedinte Iohannis,

Vreau să vă felicit pentru funcţia pe care aţi obţinut-o pe 16 noiembrie şi pentru ȋncrederea pe care aţi dobândit-o din partea românilor de pretutindeni.

Vă scriu astăzi ȋn ajunul zilei de 1 Decembrie şi la câteva săptămâni de la comemorarea a 25 de ani de la Revoluţie. Pe 16 noiembrie am votat după o aştepare de circa 6 ore la secţia de votare nr. 158 din Portsmouth, Marea Britanie. Mă pot declara norocos că am reuşit să-mi exercit acest drept ȋn comparaţie cu alţi conaţionali.

Urma la rândul meu să vă scriu o scrisoare pe chestiunea prezentată de Revista 22. Sunt de acord cu ȋndemnul pe care l-aţi primit pe această temă. Şi eu consider că ar fi un prim semnal eronat să vă alegeţi consilieri care suferă de o lipsă de integritate profesională şi care au ȋn spate o afliere politică puternică. Ideea centrală a acestei scrisori este următoarea: proiectele dumneavoastră pot fi de succes dacă veţi avea alături oameni bine pregătiţi, cel puţin o parte din ei selectaţi prin concurs public, ȋn mod meritocratic şi transparent.

Având ȋn vedere recentele speculaţii din presă cu privire la faptul că este dificil să cooptaţi ȋn echipa dumneavoastră consilieri din cauza salariilor mici din cadrul administraţiei prezidenţiale, doresc să vă sugerez această potenţială soluţie cel putin pentru o treime din echipa de consilieri: organizaţi un concurs public pentru ocuparea acestor funcţii şi astfel veţi putea selecta ȋn echipa dumneavoastră tineri competenţi şi dedicaţi a căror motivaţie nu se rezumă la interese politice şi materiale. Aveţi nevoie de oameni cu minţi fragede, neatinse de viruşi politici, şi care ȋncă mai cred ȋn idealurile teoretice pe care le-au ȋnvăţat pe băncile şcolii. Aveţi nevoie de consileri bine pregătiţi şi care vă vor susţine ȋn mod sincer, şi nu de politruci experimentaţi.

Aceşti oameni pot contribui ȋn mod real la ideile pe care le aveţi despre liberalizarea pieţei politice, reformarea administraţiei, reconectarea cu Diaspora şi introducerea votului electronic şi prin corespondenţă. Aceşti oameni pot face legătura dintre politici publice şi politică şi pot restabili conexiunea dintre societatea civilă şi administraţia prezidenţială. Nu aveţi nevoie de persoane care să asiste pasiv la perpetuarea status-quo-ului. Cotroceniul ar putea fi un laborator ȋn care se pot naşte idei despre cum va arăta România anului 2030 sau 2050. Cotroceniul poate reprezenta, ălături de alte instuţii funcţionale actuale, schimbarea şi poate da tonul reformei instituţiilor executive şi legislative ale statului român. Consider că veţi avea numai beneficii dacă veţi organiza un concurs public prin care să atrageţi o echipă tânără şi competentă, capabilă să vă ofere o radiografie reală a societăţii româneşti şi a problemelor cu care se confruntă ea astăzi.

Cred cu tărie, domnule Preşedinte, că dacă veţi organiza un concurs pentru funcţiile de Consilier prezidenţial veţi putea aduce lângă dumneavoastră oameni valoroşi care să vă sprijine pentru următorii 5 ani. Cunosc zeci de astfel de persoane care ar aplica pentru o asemenea poziţie. Cunosc zeci de tineri care şi-ar fi dedicat cariera administraţiei publice ȋn România dar care nu au avut ocazia sau au renunţat datorită lipsei de oportunităţi şi a politizării excesive a structurilor administrative. Cunosc zeci de tineri care ar dori să se implice la nivel politic mult mai mult, ȋnsă sunt descurajaţi de sistemul partidelor din România şi de dificultatea creării unor noi mişcări politice.

Desigur, decizia vă aparţine ȋn ȋntregime. Cred ȋnsă că votanţii dumneavoastră au dorit o adevărată schimbare şi alegerea ȋn mod public prin concurs a cel puţin unei părţi din echipa dumneavoastră ar putea fi un prim semnal pentru schimbarea modului de a face politică ȋn România. Fac parte dintr-o generatie care nu va mai accepta cu uşurinţă politizarea administraţiei şi ineficienţa clasei politice şi care va lupta pentru normalizare, profesionalism şi integritate.

Mi-ar face o deoesbită plăcere să ştiu că aţi reuşit să citiţi aceste rânduri sau că aţi luat deja ȋn calcul această idee. Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă urez mult succes ȋn mandatul dumneavoastră prezidenţial.

Cu deosebită consideraţie,
Neculai-Cristian Şurubaru

Şapte puncte pentru reformarea României. Care din candidatul la Preşedinţie pune cu adevărat punctul pe “i”?

Având ȋn vedere lipsa reală de dezbatere despre problemele ţării şi semi-dezbaterile prezidenţiale de care am avut parte, aritcolul de faţă ȋşi doreşte să facă o trecere ȋn revistă a principalelor puncte care ar putea duce la o reformare a României şi cum sunt ele văzute de către cei doi prezidenţiabili, Klaus Iohannis şi Victor Ponta. Problemele sunt iniţial descrise pe scurt din punctul meu de vedere şi sunt analizate apoi ȋn platformele electorale ale candidaţilor. Fiecare temă este punctată de la 1 la 5, ȋn funcţie de o matrice dezvoltată pentru această analiză. Miza este de a sublinia ȋn ce măsură pun candidaţii punctul pe”i” şi cât de coerentă este viziunea lor pentru dezvoltarea României. Programele candidaţilor pot fi găsite aici şi aici.

E dificil ca tânăr să accepţi anumite situaţii. Să accepţi ȋn primul rând că ţara ȋn care ai crescut şi ai fost educat este afectată de mediocritate economică, morală şi politică. Că ȋn continuare multe din cunoştiinţele tale trăiesc la limită. Că multe din resursele ţării au fost monopolizate de clientele politice şi de tranziţie. Că o bună parte din cercurile intelectuale şi ale societăţii civile se angajeză ȋn aceleaşi conflicte meschine şi că duc lipsă de viziune şi rigoare. Cum ar fi arătat România astăzi dacă am fi avut o altfel de abordare, alţi politicieni, mai puţină corupţie, mai mulţi oameni modeşti şi conştienţi de rolul şi de aportul lor la societatea ȋn care trăiesc? Plecând de la acest ton, articolul de faţă descrie câteva din punctele necesare pentru dezvoltarea României şi le examinează prin prisma platformelor celor doi prezidenţiabili. O bună parte din aceste idei circulă deja ȋn spaţiul public, ȋnsă ȋn contextul alegerilor prezidenţiale nu este clar care sunt viziunile politice promovate de către candidaţi. Din punct de vedere metodologic, articolul acordă, pe baza analizei platformelor candidaţilor un punctaj de la 1-5 pentru fiecare item, şi prezintă la final scorul adunat al tuturor acestor itemi pentru fiecare candidat ȋn parte. Desigur, analiza este un exerciţiu subiectiv, ȋnsă am ȋncercat pe cât se poate de mult să fie nepărtinitoare. Ȋn plus, nu dimensiunea ideologică a programelor a fost urmărită, ci ȋn principal expunerea problemelor de către candidaţi şi prezentarea unor potenţiale soluţii de către aceştia. Cât de fezabile sunt sau nu acestea şi ȋn ce scară ideologică se ȋncadrează este deja un alt subiect.

Până acum, nu ai cum să nu observi că ȋn campania prezidenţială temele şi punctele de discuţie nu subliniază ȋn mod adecvat problemele reale cu care se confruntă România. Din contră. E dificil să existe o viziune ȋnchegată a ceea ce ȋnseamnă aceste probleme. Până la urmă asta face ca tranşarea lor să fie o chestiune de decizie politică. Ȋn al doilea rând, fiecare candidat pune diferit punctul pe „i” şi vede altfel chestiunile majore care afectează România. Ȋn al treilea rând, Constituţia României oferă ȋn continuare un cadru extrem de evaziv, ȋn care competenţele Preşedintelui sunt limitate, având la dispoziţie puţine opţiuni pentru a se ocupa de chestiunile de mai jos. Cu toatea acestea, Preşedintele poate deschide şi modera discuţia ȋntre diferite segmente societale cu privire la aceste probleme. Astfel, rolul său ar putea fi mult mai important decât cel asumat ȋn ultimii 10 sau chiar 25 de ani.

Având ȋn vedere cele de mai sus, principalele puncte analizate ȋn platformele prezidenţiale sunt următoarele.

1) Sărăcia – care este viziunea candidatului despre sărăcie şi ce soluţie propune el ȋn acest sens? Nu prea ai cum să vorbeşti despre sărăcie dacă nu ai experimentat-o. Ȋn primul rând, nu ai cum să nu fii uimit şi umilit de atitudinea pe care unii din prezidenţiabili o au faţă de acest subiect, dar şi de averile considerabile pe care le-au strâns ȋn jurul lor. Ȋnsă câţi din candidaţi propun o viziune adevărată pentru combaterea acestui flagel care afectează peste 40% din populaţia României (ȋn 2012)? România este pe penultimul loc ȋn Uniunea Europeană la justiţie socială, grad de sărăcie şi excludere socială. Ȋn România următorilor ani se vor accentua diferenţele de clasă socială, ȋn funcţie de venit şi de „statut” social. Asta atrage şi problema unei perpetue demonizări a săracilor. Viitorul preşedinte ar putea lucra pentru a aduce laolaltă diferitele clase sociale şi ar putea convinge noua „clasă de mijloc” românească de nevoia de coeziune socială şi de oportunităţile economice pe care aceştia le pot crea.

Ȋn platforma sa electorală, Iohannis leagă chestiunea sărăciei ȋn special de mediul rural şi de declinul demografic din România. Ȋn timp ce planurile sale pentru ȋmbunătăţirea aspectelor demografice sunt relativ bine dezvoltate, el consideră că sărăcia ar fi indirect tratată prin măsurile pentru dezvoltare economică pe care acesta le propune. Ponta foloseşte frecvent tematica sărăciei şi a persoanelor defavorizate. Pe de o parte, sărăcia este ȋn vizunea sa o consecinţă a conflictelor politice dintre instituţiile statului, referindu-se aici şi ȋn mod frecvent la „regimul Băsescu”. Pe de altă parte, Ponta accentuează nevoia reducerii diferenţelor ȋntre categoriile sociale. Pe lângă eliminarea inegalităţilor sociale, Ponta propune ca potenţiale soluţii politici sociale, regionalizarea şi direcţionarea fondurilor europene spre politici anti-sărăcie, dar şi prin lupta anti-corupţie şi ȋmbunătăţirea situaţiei tinerilor. El este candidatul care abordează mult mai amplu această chestiune.

Candidaţi(alfabetic) Iohannis Ponta
Scor 1-5 3 4

Legendă scor:

1 – Nemenţionerea termenului, a problemei sau a fenomenului;

2 – Menţionarea difuză şi neclară a problemei, nepropunerea nici unei linii de acţiune;

3 – Menţionarea moderată a problemei, propuneri de acţiune prezente ȋnsă neclare sau lipsite de inovaţie;

4 – Menţionare adecvată a problemei, propuneri de acţiune bine conturate, susţinute ȋnsă prin viziuni şi soluţii neclare;

5 – Menţionare extrem de adecvată şi descriere bogată şi pertinentă a problemei, propuneri de acţiune bine conturate, bazate pe o viziune clară şi pe acţiuni fezabile, inovative.

2) Educaţia – cum putem face să restabilim prestigiul şi importanţa educaţiei şi a meseriei de „dascăl” ȋn România? Care sunt soluţiile candidaţilor pentru ȋmbunătăţirea acestui sector cheie? Cum putem aştepta ca un stat care alocă ȋn 2006 – 4.12% din Produsul Intern Brut (PIB) şi ȋn 2012 – 3.01% din PIB, conform Eurostat, să aibă profesori bine pregătiţi şi motivaţi şi elevi / studenţi performanţi. Indiferent de realităţile fiscale cu care se confruntă statul român, lipsa de investiţii ȋn educaţie va perpetua lipsa de pregătire şi motivaţie a celor implicaţi şi a celor care trebuie să beneficieze de sistemul educaţional. Ȋn plus, ȋn contextul ȋn care rata de promovabilitate la Bacalaureat a scăzut, există o nevoie clară de dezvoltare a ȋnvăţământului profesional post-liceal. Un model ar putea fi şcolile olandeze Hogeschool care pun accentul pe dezvoltarea unor competenţe practice şi care rivalizează foarte bine cu universităţile tradiţionale. Nu ȋn ultimul rând, clientelele academice, fabricile de diplome şi lipsa unui sistem real de reviziuire academică (peer-review), precum şi lipsa investiţiilor ȋn sectorul universitar, duc la o lipsă totală de performanţă a universităţilor şi a cercetării româneşti. Pe de altă parte, mulţi din absolvenţi nu ȋşi găsesc de lucru după terminarea studiilor pentru că fie nu sunt pregătiţi pentru a intra pe piaţa muncii sau deoarece nu există suficiente oportunităţi profesionale ȋn concordanţă cu pregătirea lor. Astfel, foarte mulţi tineri nu pot contribui şi sunt condamnaţi la un statut de semi-sărăcie, ceea ce duce şi la crearea unor sentimente de injustiţie inter-generaţională.

Iohannis vorbeşte despre nevoia unui sistem educaţional performant care ar trebui să se axeze pe consistenţă ȋn sistemul pre-universitar, acumulare de competenţe ȋn sistemul universitar, cercetare şi educaţie continuă. Iohannis subliniază nevoia de o mai bună concentrare pe remunerarea şi pe ȋmbunătăţirea statutul dascălului ȋn societate. Ponta vorbeşte despre ȋmbunătăţirea standardelor şi accesului la educaţie precum şi despre trei piloni pe care să se bazeze proiectul educaţional: (a) profesorii (salarizare şi pregătire continuă), (b) planuri cadru, programe şi manuale şi (c) infrastructură (reabilitare, modernizare). Iohannis sublinează mult mai bine problemele acestui domeniu.

Candidaţi(alfabetic) Iohannis Ponta
Scor 1-5 4 3

3) Sănătatea – cum putem moderniza sistemul de sănătate ȋn România? Cum putem opri exodul de medici ȋn străinătate? La fel ca ȋn educaţie, sub-finanţarea şi proasta gestionare a sistemului de sănătate a dus la salarii mizerabile, şi la o lipsă generală de echipamente şi medicamente. Toate acestea ȋn detrimentul pacienţilor şi a personalului din spitalele româneşti. Nu de puţine ori auzim ȋnsă realităţile legate de şpaga destinată cadrelor medicale şi infirmierilor fără de care nu ţi se acordă atenţie. De ce să dai 1000 de lei şpagă pentru o operaţie de bază când ai putea să plăteşti 500 de lei, să primeşti chitanţă, şi 100% din banii tăi să intre ȋn sistemul de sănătate. Asta ȋn condiţiile ȋn care deja plăteşti contribuţia la asigurarea de sănătate. Astfel, „şpaga cu chitanţă” ar putea duce la creşterea salariilor din sistem şi la recompensarea cadrelor medicale. Există multe dezbateri specializate despre acest domeniu, ȋnsă e nevoie de atitudine fermă la nivel politic şi de crearea unei strategii pentru dezvoltarea şi reformarea sistemului de sănătate. Câţi din prezidenţiabili abordează cu luciditate şi fermitate acest subiect?

Iohannis punctează sănătatea ca pe a doua sa prioritate generală. El critică lipsa stabilităţii sistemului sanitar, ȋn speţă datorită considerentelor politice, şi solicită crearea unei strategii naţionale de sănătate. Printre principiile accentuate de el se numără prevenţia, educaţia pentru sănătate şi schimbarea de abordare “pacient-sistem sanitar”. Principalele sale direcţii de reformă vizează: creşterea volumului de servicii oferite de medicii de familie şi de ambulatorii, profesionalizarea managementului spitalelor, creşterea salariilor medicilor, controlul şi auditul utilizării fondurilor publice, precum şi creşterea bugetului pentru sănătate la 6%. Ȋn contextul statului social pe care ȋl promovează, Ponta vorbeşte despre sănatate ca despre un serviciu public şi susţine accesul egal la acest serviciu. Ponta pune accentul pe redeschiderea spitalelor şi construcţia de spitale regionale, creşterea veniturilor cadrelor medicale cu 10%, o nouă listă de medicamente compensate şi gratuite, dar şi pe extinderea reţelei SMURD.

Candidaţi(alfabetic) Iohannis Ponta
Scor 1-5 5 3

4) Diaspora – cum putem face ca românii plecaţi ȋn străinătate să se ȋntoarcă şi să contribuie la dezvoltarea ţării? Cum se poate rebalansa sistemul politic românesc printr-o mai bună reprezentare a românilor din Diasporă? Exodul a milioane de români este de fapt una din cea mai mare tragedie post-89’. Familii ȋntregi au părăsit România ȋn ultimii două decenii, ceea ce face ca România sa aibă proporţional cea mai mare diasporă din toate statele membre UE, raportat la populaţia ţării. Chinurile şi umilinţele la care sunt supuşii Românii care locuiesc şi lucrează ȋn străinătate sunt foarte puţin documentate şi nu atrag foarte multă atenţie acasă. Mai mult, dacă faci parte din Diasporă, nu ai cum să nu te simţi ignorat şi nereprezentat politic şi există sentimentul unei rupturi cu patria mamă. Votul electronic sau prin corespondenţă ar fi unul din mijloacele necesare pentru a asigura o mai bună exercitarea a dreptului democratic de a vota. Acest lucru s-a văzut clar şi ca rezultat al proastei organizări a primului tur din 2 Noiembrie. Mai mult, există o nevoie clară pentru a crea o instituţie care să reprezinte vocea românilor care locuiesc peste hotare. Aceasta ar putea ridica pe agenda Guvernului chestiunile care afectează cetăţenii românii şi ar putea lucra mult mai eficient pentru (re)stabilirea legăturilor instituţionale, economice şi culturale.

Lăsând la o parte aceste idei, ȋn platformele electorale ale prezidenţiabililor, Diaspora apare ȋn felul următor. Iohannis susţine nevoia unei politici mai active faţă de românii din afara graniţelor şi crearea unui Consiliu Consultativ format din reprezentanţii acestor comunităţi. El vorbeşte şi despre extinderea posibilităţilor de vot, contracarearea campaniilor xenofobe, ȋncurajarea parteneriatelor dintre ONG-uri naţionale şi cele ale comunităţilor din afară, derularea unor campanii culturale şi educaţionale care să sprijine crearea unei „imagini corecte/pozitive a comunităţilor de români din statul gazdă”. Ponta militează pentru reȋntoarcerea tinerilor cu studii ȋn străinătate şi preia ȋn mod integral punctele din platforma SMART Diaspora, iniţiată de Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS). Acesta sugerează printre altele reduceri fiscale temporare pentru tinerii care revin ȋn ţară, stimularea diasporei ca „punte pentru investiţiile străine” şi generarea unui „corp de experţi” din diasporă care să fie integrat ȋn structurile executive româneşti.

Candidaţi(alfabetic) Iohannis Ponta
Scor 1-5 3 3

5) Dezvoltarea economiei – care este viziunea economică a candidaţilor? Cum se poate dezvolta economia României? Cum se poate ȋmbunătăţi sistemul de colectare ale taxelor şi cum se poate combate evaziunea fiscală şi economia subterană? Existenţa unui sector agricol neperformant care angajează 30.1% din forţa de muncă românească (cea mai mare rată de angajare ȋn agricultură la nivelul UE), nestimularea mediului antreprenorial şi lipsa generală de competitivitate a economiei sunt printre principalele chestiuni cu care se confruntă România. Pe lânga asta, economia la negru este estimată undeva la 29.1% din PIB iar veniturile colectate prin taxe ajung undeva la 28.5% din PIB. Acestea sunt câteva din ȋntrebările la care am căutat răspunsuri ȋn programele celor doi candidaţi.

Klaus Iohannis condamnă faptul că economia este orientată ȋn jurul bugetului statului şi consideră că aceasta este caracterizată prin „centralizare”, „clientele politice” şi instituţii care „exersează reflexe socialiste”. Ca şi principii Iohannis promovează liberalismul economic cu tot ceea ce presupune el (e.g. proprietate privată, libertate economică şi iniţiativa privată, extinderea clasei de mijloc). Mai concret el sugerează restrângerea rolului statului ȋn economie şi menţinerea lui ca garant al unei bune funcţionări a economiei de piaţă, dar şi stimularea actorilor economici performanţi şi a IMM-urilor, precum şi aderarea la zona euro ca metodă de disciplinare a politicilor economice. Iohannis mai susţine şi capitalizarea / industrializarea agriculturii, predictibilitate fiscală şi legislativă, accesul facil al investitorilor străini la piaţa locală. Totodată el solicită regândirea relaţiei fiscale dintre stat şi contribuabili şi critică faptul că statul ȋmparte discreţionar, şi după agende politice, felii din „plăcinta bugetară”.

Victor Ponta pune accentul pe faptul că proiectul politic USL, deşi bazat pe o uniune a două ideologii diferite, a funcţionat şi a promovat laolaltă politici economice atât pentru cei defavorizaţi cât şi pentru cei competitivi. Ponta este adeptul unei economii solide care preţuieşte munca şi „distribuie bunăstarea ȋn mod echilibrat” şi echitabil, relansarea industriilor „de vârf” bazate pe noile tehnologii, şi modernizarea agriculturii. El vede statul ca pe un apărător al intereselor românilor ȋn relaţie cu marile companii şi ca un partener de ȋncredere pentru mediul economic. Ponta crede că România poate deveni „economia de top a Europei de Est” dacă va merge pe o creştere economică care exclude „austeritatea” şi se va axa pe industrie, ȋn a redeveni „grânarul Europei”, hub tehologic şi lider regional ȋn energie. Pentru asta el sprijină mari proiecte de investiţii ȋn infrastructură, stimularea agriculturii şi gestionarea „corectă” a resursele naturale, precum şi prin consolidarea domeniul energiei şi ȋntărirea controlului asupra „activelor strategice ale statului”.

Candidaţi(alfabetic) Iohannis Ponta
Scor 1-5 4 4

6) Poziţia României ȋn Europa – ȋn condiţiile ȋn care suntem membri ai Uniunii Europene de 7 ani, care sunt viziunile candidaţilor despre unde ar trebuie să fie România ȋn Europa? Cum ne putem consolida poziţia de stat membru şi cum putem trece de la a fi un actor care doar aplică politici europene la unul care lucrează activ ȋn crearea lor? Poziţia României ȋn Europa este una ȋncă slab definită. Faptul că suntem membri ai UE nu ȋnseamnă că automat beneficiem ȋn mod eficient şi sustenabil de politicile europene sau că reuşim să contribuim la definirea lor. Slaba prezenţă a României la Bruxelles şi incapacitatea ei de a deveni un actor proactiv e o chestiune reală care trebuie abordată urgent. Viziunea externă a României şi a rolului ei ȋn Europa poate ajuta la structurarea reformelor la nivel intern şi la crearea unor noi strategii de dezvoltare.

Din acest punct de vedere, ȋn preambulul programului său Iohannis consideră că, după 2007, România nu a mai avut „teme majore care să genereze unanimitate ȋn spaţiul politic şi ȋn societate” şi că integrarea europeană este ȋncă nefinalizată, datorită neaderării la spaţiul Schengen şi la zona euro. Totodată, Ioahannis aminteşte de importanţa asigurării Preşedinţiei Consiliului UE de către România ȋn 2019. El susţine că România trebuie să depăşească statul de periferie a sistemului european şi că trebuie să-şi definească clar ambiţiile regionale / europene „ȋn acord cu resursele şi cu interesele proprii”. Acesta mai susţine că România trebuie să beneficieze deplin de drepturile ei ca membru UE şi că trebuie să fie o ţară care se „bate inteligent pentru resursele europene care i se cuvin”. Prin a doua mare unire a românilor, Ponta sugerează nevoia de a „repune ţara pe hartă din punct de vedere economic şi social, dar şi din punct de vedere geostrategic şi civilizaţional”(!). Ponta vorbeşte despre nevoia asumării unui rol activ şi puternic ȋn Uniunea Europeană şi de crearea unui plan strategic pentru valorificarea şanselor pe care le avem ȋn contextul integrării europene. Amintind the oportunităţile istorice oferite de 2018 şi de 2019, Ponta subliniază nevoia reafirmării României ca „stat puternic, democratic, activ, prosper, drept, social şi dinamic”.

Candidaţi(alfabetic) Iohannis Ponta
Scor 1-5 2 2

7) Reforma clasei politice şi administraţiei publice – care este viziunea candidaţilor despre reforma clasei politice? Ce rol trebuie să joace preşedintele ȋn acest sens? Ce propuneri au cei doi candiaţi despre reforma administraţiei publice? Lipsa unui sistem public eficient ţine ȋn mare parte de lipsa unei administraţii publice performante, dar ȋn bună măsură şi de constanta prezenţă a elementului politic ȋn instituţiile publice. Clasa politică românească nu a fost lipsită de viziune ȋn ceea ce priveşte crearea unor reţele transpartinice care au dezavuat veniturilor publice şi care au creat din instituţiile statului fiefuri politice. Faptul că pe lângă administraţia publică centrală şi locală aproape toate funcţiile ȋn stat cu execuţie bugetară sau cu prestigiu profesional sunt politizate, arată că politicul este prezent peste tot ȋn spaţiul public, ȋntr-un mod dăunător şi nu unul constructiv. Acest lucru nu poate fi benefic pe termen lung. E nevoie astfel de o strategie clară de depolitizare a ȋntregilor instituţii ale statului şi de profesionalizare a clasei politice. Politicienii trebuie să vadă politica ca pe o meserie şi ca o „demnitate”, după care să fie judecaţi şi pentru care să răspundă ȋn mod periodic. Ȋn acest scop, li se poate oferi de exemplu o fişă a postului bine conturată care să-i blocheze de la a accesa bunul public şi de abuza de funcţia pe care o au. Pentru asta e nevoie mai ȋntâi de o reȋnoire a clasei politice şi de liberalizarea pieţei politice şi de refacerea ei pe criterii de integritate şi profesionalism.

Pentru Klaus Iohannis reforma serviciilor publice şi regândirea relaţiei dintre Stat şi cetăţean pare a fi unul din laitmotivele programului său. El consideră că preşedintele trebuie să fie un garant pentru un stat eficient cu instituţii funcţionale. Iohannis vede preşedintele ca pe un mediator şi moderator, un preşedinte integru şi echilibrat. Pe lângă aceste calificative, Iohannis accentuează nevoia modificării Constituţiei ca pe un instrument de re-aşezare a legăturilor dintre instituţiile statului şi cetăţeni. Ȋn acelaşi timp, Iohannis consideră că este necesară schimbarea sistemului electoral pentru alegerea parlamentarilor dar şi a primarilor şi şefilor de Consilii Judeţene. Totodată el propune dezbateri pe tematica criteriilor restrictive de ȋnfiinţare a partidelor politice. El vorbeşte deschis atât despre finanţarea partidelor politice cât şi despre impunerea unor limite financiare pe durata campaniilor electorale. Iohannis sugerează şi o delimitare clară a funcţiilor politice de cele administrative şi condamnă vehement politizarea administraţiei centrale şi locale o dată la patru ani.

Victor Ponta vorbeşte despre redactarea unui Pact Naţional care să reprezinte viziunea economică, politică, socială şi valorică a tuturor actorilor politici şi sociali şi care să fie respectat indiferent de „coloratura politică”. El vede preşedintele ca pe un garant al „accesului egal la drepturi, respect, siguranţă şi stabilitate” şi ca un „factor de unitate şi progres”. Pentru asta una din priorităţile pe care le accentuează este reconstruirea „spaţului public şi a cetăţeniei” şi restabilirea ȋncrederii ȋn instituţiile statului. Ȋn ceea ce priveşte reforma clasei politice, Ponta subliniază nevoia reconstruirii „corpului politic” care presupune revizuirea Constituţiei şi revizuirea sistemului electoral, şi mai concret limitarea atribuţiilor prezidenţiale şi „consolidarea rolului instituţional şi social al Parlamentului”. Progarmul său precizează că administraţia publică trebuie reformată şi eficientizată şi că pentru asta „politizarea şi clientelismul trebuie ȋnlocuite cu valoarea şi performanţa”. Cu toatea astea, ȋn programul său nu există ȋnsă menţiuni clare despre liberalizarea pieţei politice sau despre reformarea partidelor.

Candidaţi(alfabetic) Iohannis Ponta
Scor 1-5 5 3

Cine pune punctul pe „i”?

Per ansamblu, din punctul meu de vedere, Iohannis are o viziune mult mai bună la capitolul educaţie, sănătate şi reforma clasei politice / administraţiei publice, ȋn timp ce Ponta are o viziune mult mai dezvoltată pe chestiunea sărăciei. Ambii au acelaşi scor ȋn ceea ce priveşte viziunea lor despre dezvoltarea relaţiei cu Diaspora dar şi din punct de vedere al măsurilor economice. Precizarea ar fi că viziunea lor economică merge pe o linie puternic ideologică. Iohannis promovează un liberalism economic care consideră necesară restrângerea intervenţiei statului ȋn economie, ȋn timp ce Ponta promovează un socialism, cu tendinţe de re-naţionalizare, ȋn care Statul joacă un rol central ca şi actor economic. Din punct de vedere economic le-am acordat ambilor candidaţi acelaşi punctaj, deşi viziunea lui Iohannis mi se pare mai dezvoltată, cel puţin la nivel teoretic. Ȋn ceea ce priveşte poziţionarea lor ȋn Europa, ȋn afară de menţionarea momentelor 2018 şi 2019 şi de nevoia ca Guvernul de la Bucureşti să devină un actor mai activ pe plan european, ambii candidaţi au o viziune extrem de neconturată cu privire la rolul României ȋn Europa.




1)      Sărăcie



2)      Educaţie



3)      Sănătate



4)      Diaspora



5)      Dezvoltarea economiei



6)      Poziţia României ȋn Europa



7)      Reforma clasei politice / administraţiei publice









Scor total



Legat de format, programul lui Victor Ponta este structurat ȋn mod satisfăcător şi este scris ȋntr-un limbaj simplu, pe alocuri colocvial şi popular. Ȋn programul său apar diferite elemente vizuale, specifice campaniei sale. Ȋn schimb, programul lui Iohannis e scris pe un ton mult mai serios, cu o predispoziţie academică, ȋnsă fără nici un element vizual. Pe alocuri tonul sumbru folosit de Iohannis este unul care ȋl caracterizează şi care ȋţi dă senzaţia că programul ar fi scris chiar de el. Prefer această abordare decât tonul cald şi „aplecat spre cetăţean” practicat ȋn programul lui Victor Ponta. Nu ȋn ultimul rând, Iohannis nu a primit un punct la format şi datorită faptului că că nu are o concluzie puternică prin care să lege la un loc „lucrurile bine făcute”. Ponta ȋşi reiterează o parte din obiective şi vine cu o viziune de ansamblu ȋn ultimele sale pagini. De aceea, per ansamblu i-am acordat un punct ȋn plus lui Ponta pentru formatul programului său. Ȋn ceea ce priveşte chestiunea coerenţei platformelor, programul lui Victor Ponta este pe alocuri haotic şi greu de urmărit, deşi mai bine structurat fizic. I-am acordat lui Iohannis un punct ȋn plus pentru coerenţa şi fluiditatea globală a platformei sale. Per ansamblu, bazat pe această scurtă analiză, concluzionez că programul lui Iohannis reuşeşte să pună mult mai bine punctul pe „i” şi este mult mai convigător cu privire la adevăratele probleme cu care se confruntă România.

PS: Iniţial am scris o parte din acest articol ȋnainte de primul tur, ȋncercând să analizez şi platformele electorale prezentate de Elena Udrea, Călin Popescu-Tăriceanu şi Monica Macovei. Ca şi curiozităţi este interesant faptul că atât Ponta, Udrea şi Macovei au ales să-şi prezinte programele cu un ton mult mai personal, aplecat spre „cetăţean” ȋn timp ce programele lui Ioahannis şi Tăriceanu au un stil mai profesionist. Programul primilor trei face referire ȋn mod constant la politicieni rivali şi pune accentul foarte mult pe criticarea acestora. Programul Elenei Udrea mi s-a părut cel mai slab scris. 25% din acesta era de fapt o anexă care reitera discuţiile din cadrul summitului NATO de la Newport (2014) şi programul politic prezentat de Jean-Claude Juncker, noul şef al Comisiei Europene.